Lumea lui Odiseu – M.I. Finley

Leírás

Finley a facut vâlvă acum câteva decenii prin teoria sa destul de curajoasă: Iliada și Odiseea  ar fi fost inspirate de societatea Epocii Întunecate elene,   perioadă situată după dezastrul micenian. Poemele nu ar fi nici invenții, cum s-a crezut pentru o vreme, nici legende din vechime. După o uzuală speculație despre Homer, o denumire care pentru istoric ascunde doi autori, ne este explicat statutul celor două opere literare, în același timp și manuale, fundamentul religiei sau surse de modele etice.

Să nu uităm că, atunci când Platon dorea să-i gonească pe poeți din cetatea ideală, el se referea, în principal, la Homer. În eterna dispută dintre poezie și filosofie, se pare că cea din urmă a pierdut, în ciuda iluziilor intelectualilor: din cele peste 1200 manuscrise găsite în Egipt până în momentul redactării Lumii lui Odiseu, 550 erau legate de Iliada și Odiseea, ”Platon e reprezentat doar prin 36 de papirusuri, Aristotel prin 6”[2] . Teoriile după care metafizica e sursa răului sau a binelui cad din rațiunea unui interes insuficient.

Grecii considerau poemele autentice, le interpretau ad litteram și-ar fi fost transmise, printr-o metodă admirabilă, sugerată de cercetările lui Milman Parry în Bosnia. Într-o perioadă în care scrisul aproape dispăruse, barzii au memorat Iliada și Odiseea prin formule stil ”Ahile cel iute”, repetate de-a lungul recitărilor. Așa s-ar explica asemănările și diferențele între ele, de pildă, Odiseea se petrece în Vest, întâlnim mai puțini zei, acțiunea se centrează în jurul lui Ulise.

Civilizația miceniană se prăbușișe, din motive încă neclare, crize interne, migrație sau cucerire, lumea polis-urilor încă nu venise, deși unele elemente sunt anunțațe. Între cele două s-a discutat, în literatura de specialitate despre un fel de Ev Mediu, în care scriitura dispăruse. Iliada și Odiseea  vorbesc despre o mare expediție din trecut, însă oamenii trăiesc într-o altă epocă.

Povestea vine dinaintea sfârșitului lumii, societatea din poeme este ”post-apocaliptică”. Au trecut crizele, noii emigranți se așează, unele centre își revin, nimeni știe cum conduceau regii din legende. Pentru a înțelege dimensiunile diferențelor, în Iliada, este suficient celebrul exemplu al carele de lupta, folosite ca mijloace de transport, purtând niște nobili interesați mai curând de dueluri decât de lupa organizată.

Ce ne spun poemele despre lumea lor, după Finley? Avem de-a face cu o societate stratifică în care aristoi, nobilii, controlau avuția și puterea; cu bariere rigide: ”crearea unor noi averi … nu era cu putință, … căsătoria era strâns legată de clasă”[3] . Îndeletnicirea lor principală: războiul și prada, oferind scena unor moravuri brutale, bărbații învinși omorâți, femeile transformate în sclave.

Majoritatea populației ar fi fost formată din țărani, crescători de animale, uneori mici meșteșugari. Societatea era grupată în gospodării familiale, ”oikos”, cu argați și sclavi, dintre care, evident, cele mai importante aparțineau nobililor. ”Bogăția casnică e elementul hotărâtor … baza e pământul”[4], schimburile  era organizat într-un sistem de daruri asemănător celui potlatch din Nordul Americii.

Aristocrația trăia pentru prestigiu, după cum ne sugerează legenda lui Ahile, mai curând decât pentru mizele concrete ale conflictelor. Legăturile de familile se amestecă cu practica răzbunărilor, crimele țin de dreptul privat, așa cum ne arată trilogia Orestia, ce avea să glorifice superioritatea polis-ului conservator asupra societății arhaice. Cu toate acestea, nu lipsea forme ale comunității politice.

Regele, un fel de primul între egali, putea convoca adunarea, care era limitată la sfaturi, dar dreptul de a vorbi aparținea nobililor. ”Basileul” trebuia să țină cont de opinia publică, dar și de tradiția îndeobște religioasă, pe care o vedem reprezentată uneor de preoți-profeți și cititori în vise. Femeile aveau un statut inferior bărbaților, fără acces la decizii, uneori tratate ca pradă de război.

În același timp, în poeme, zeii erau tratați ca oamenii, cu pasiuni și interese concrete și mai ales, ceea ce a șocat pe mulți puritani, nu erau morali, nu îi forțau pe oameni să se conforme unui ideal etic, iar norocul și soarta jucau un rol decisiv. Prin această mitologie, se conturează o formă incipientă de umanism, indivizii fiind creaturi asemănătoare zeilor din punct de vedere al caracterului și motivațiilor; erau deseori înrudiți, se luptau unii cu ceilalți etc. ”După ce Homer prefăcuse pe zei în oameni, omul avea să învețe să se cunoască pe sine”[5] , subliniază Finley.

Și-aici ne întâlnim cu o mai veche ambiguitate a filosofilor talentați; nu doar că poezia amenință domeniul ideilor, ci și inspiră filosofia sau, cel puțin îi deschide drumul. Teza lui Finley a fost contestată, lipsesc alte izvoare primare pentru a o confirma sau infirma; ceea ce rămâne în picioare este ambiția de a reconstrui o epocă din perspectiva mentalităților și-a ideii că uneori, în spatele legendelor, se află ceva adevărat. Ușor de citit, cu un argument clar și bine prezentat, Lumea lui Odiseu include o prefață a autorului pentru ediția românească