Victor Lazarev - originile renașterii italiene-trecento

Premisele Renaşterii italiene.
Trecerea de la Evul Mediu la Renaştere se face în artă prin intermediul unei generaţii de
pictori încă ataşaţi concepţiei teocentrice medievale, dar, în acelaşi timp, deschişi către
schimbarea de mentalitate ce anunţa zorii unei noi epoci. Această generaţie a activat în sec
XIV (it. Trecento), şi a culminat cu Giotto, Duccio di Buoninsegna, Simone Martini,
Ambroggio Lorenzetti.
Principalele centre artistice sunt Siena, Florenţa, Assisi, Padova. Cel care a
revoluţionat concepţia despre spaţiul pictural, reînviind interesul pentru monumentalitatea şi
sobrietatea manierei antice de redare a personajelor, a fost Giotto. El se desprinde de tradiţia
seculară bizantină (aşa-numita maniera greca) dar şi de influenţa goticului internaţional
(preţios, delicat, de o graţie convenţională, specifică artei de curte). Importanţa lui Giotto
este majoră datorită accentului pus pe om privit ca individualitate, a cărui viaţă interioară se
exteriorizează printr-o expresivitate elocventă. De asemenea, prin Giotto se face prima breşă
în fundalul strălucitor, dar restrictiv/ermetic, de tip bizantin şi medieval. Se redeschide astfel
drumul către redarea peisajului şi a legăturii armonioase stabilite între om şi lume conform
idealurilor antice, dar conduse către un sens creştin. Arta lui Giotto pregăteşte apariţia în
lumea artei a primului mare pictor al Renaşterii, Masaccio, în al treilea deceniu al secolului
XV.