Zaharia Stancu - Secolul omului de jos

Zaharia Stancu, poet, prozator, membru titular al Academiei Române, director de teatru, jurnalist, s-a născut la 5 octombrie (7 octombrie – după alte surse) 1902, în satul Salcia (judeţul Teleorman), şi s-a stins la 5 decembrie 1974, la Bucureşti.

La vârsta de 13 ani a abandonat şcoala şi, până în 1919, a avut diverse meserii: ucenic la o tăbăcărie, băiat de prăvălie, argat pe o moşie boierească, vânzător de ziare, arhivar la Judecătoria din Turnu Măgurele.

A debutat în ziarul „Victoria” cu pamfletul „Mai puţină ingratitudine”, apoi cu câteva poezii, în 1920, în săptămânalul „Adevărul literar şi artistic”.

Între 1920 – 1922, a urmat liceul în particular, la Roşiorii de Vede.

În 1925 s-a căsătorit cu învăţătoarea Nicolina Păun, iar în 1926 s-a născut unicul său fiu – Horia, medic şi scriitor.

În 1926, Societatea Scriitorilor Români l-a premiat pentru sonetul „Viaţa”, publicat în revista lui Goga – „Ţara noastră”.

Satisface stagiul militar.

Debutul editorial a avut loc în 1927, cu volumul de poezii „Poeme simple”, pentru care a primit Premiul Societăţii Scriitorilor Români în 1929.

În 1933 a absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie din cadrul Universităţii din Bucureşti şi, în acelaşi an, a înfiinţat revista lunară literară „Azi”.

În 1934 a alcătuit „Antologia poeţilor tineri”.

Din 1934 a lucrat la ziarul „Credinţa”, iar din 1936 – ca secretar de redacţie şi reporter la „Tempo”.
Ca prozator, a debutat în 1937, cu romanul „Taifunul”, urmat de „Oameni cu joben” (1941).

Între 1937 – 1940 a editat cotidianul „Lumea românească”, iar între 1941 – 1942 – „Revista română”.
Din cauza orientării antifasciste, în 1943 a fost internat în lagărul de la Târgu Jiu, perioada detenţiei fiind povestită în cartea „Zile de lagăr”, apărută în 1946.

A colaborat intens cu publicaţiile vremii, atât înainte, cât şi după cel de-al doilea război mondial, scriind despre fenomenul politic, social şi moral, o parte a acestor articole regăsindu-se în volumele „Secolul omului de jos” şi „Însemnările şi amintirile unui ziarist”.

După război, s-a impus cu romanul „Desculţ”, apărut în 1948, care prezintă viaţa foarte grea a ţăranilor de la câmpie, de la începutul secolului XX.

Între 1948 – 1964, a fost deputat în Marea Adunare Naţională, membru al Consiliului de Stat al Frontului Unităţii Socialiste şi membru supleant al C.C. al P.C.R.

La 2 iulie 1955, a fost ales membru titular al Academiei Române.

Laureat al Premiului de Stat, a fost distins, în 1971, cu Premiul „Herder” al Universităţii din Viena.
A fost director de reviste literare, precum şi director al Teatrului Naţional din Bucureşti (1946-1952, 1958 - 1968), de mai multe ori preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România (1947, reales în 1966, 1968, 1972).
Volume de poezii: „Poeme simple”, „Albe”, „Clopotul de aur”), „Pomul roşu”, „Iarba fiarelor”, „Ani de fum”, „Cântec şoptit”, „Şaptezeci”, „Sabia timpului” şi „Poeme cu luna”.

Alte romane şi proză scurtă (nuvele şi povestiri): „Brazdă îngustă şi adâncă”, „Dulăii”, „Florile pământului”, „Darie”, „Jocul cu moartea”, „Costandina”, „Pentru viaţă”, „Iarbă”, „Rădăcinile sunt amare” (1958-1959), „Clopote şi struguri”, „Printre stele”, „Carul cu foc”, „Jocul cu moartea” (1960), „Pădurea nebună” (1963), „Ce mult te-am iubit” (1968), ciclul „Vântul şi ploaia - Vulpea, Frigul, Roza” 1969), „Povestiri de dragoste”, „Şatra” (1971), „Să nu uiţi, Darie” etc.

Multe dintre cărţile sale au fost traduse în peste 30 de limbi străine.

După nuvela „Costandina”, regizorul Cornel Popa a realizat o piesă de teatru tv, romanul „Jocul cu moartea” a fost ecranizat de Andrei Blaier în 1976, iar „Pădurea nebună” – în 1982, de către Alexandru Corjos.