Krúdy Gyula - Poștalionul roșu

„Poştalionul roşu” de Krúdy Gyula este un roman non-linear ale cărui capitole sunt scrise ca nişte povestiri scurte pe care cititorul le poate parcurge în orice ordine doreşte fără să piardă nimic din imaginea de ansamblu a atmosferei sociale şi culturale din Budapesta anilor Belle Époque, pe care scriitorul maghiar o redă în toată complexitatea sa printr-un procedeu tehnic extrem de simplu. Practic, romanul este construit ca un scrin ale cărui capitole sunt sertarele lui suprapuse în care scriitorul adună cu minuţie pentru posteritate detaliile peisajului urban şi uman caracteristice Budapestei pe parcursul ultimilor ani de existenţă a Imperiului Austro-Ungar, înainte de izbucnirea Marelui Război din 1914.

Orice sertar al acestui roman ar deschide, cititorul descoperă personaje şi tabieturi specifice acelei epoci în care aristocraţia budapestană îşi trăia ultimii ani într-o atmosferă de plictis şi melancolie după vremurile mai dinamice de altădată, pe care le regăseşte în principal din lecturile la modă în acea perioadă. Toate personajele, aparţinând aristocraţiei sau nu, când ajung să-şi compare propriile idei cu realitatea, întotdeauna sfârşesc prin a fi dezamăgite, de unde s-ar putea deduce şi concepţia despre acea lume a scriitorului însuşi.

Pe lângă aristocraţi veritabili sunt şi personaje libertine care îşi fabrică un trecut nobil glorios, aşa cum este jurnalistul Rezeda Kázmér (alter ego-ul lui Krúdy) care se foloseşte în acest scop de pseudonime răsunătoare cu care îşi semnează scrisorile adresate unor femei a căror bunăvoinţă vrea s-o câştige.

Tot în jurul acestor femei îl găsim gravitând şi pe proprietarul poştalionului roşu, Alvinczi Eduard, care din dorinţa de a-şi amâna cât mai mult moartea îşi concepe un testament salvator. Una dintre aceste femei este curtezana Louise care şi-o ia ca model pe marchiza de Pompadour şi se îmbăiază ca ea în şampanie, încercând şi ea, la fel ca alte personaje, să-şi construiască o legendă personală prin care amintirea ei să supravieţuiască morţii fizice. Toate aceste personaje au în comun nevoia de a învinge cumva moartea, fiecare găsind pentru această problemă soluţia sa individuală. Este o epocă a spleen-ului care inhibă pofta de viaţă, indiferent cărei clase sociale îi aparţii. Ca să reziste, personajele se refugiază în lumea viselor cu ochii deschişi, aţintindu-şi privirile înspre trecut.