Reprezentant de frunte al liricii universale, Francesco Petrarca a fost unul dintre primii umanisti ai Renasterii. Gloria sa literara, recunoscuta chiar din epoca (in 1341 a fost incoronat, la Roma, ca rege al poetilor), se revendica, mai cu seama, de la florilegiul de poeme scrise in toscana, inchinate iubitei sale Laura de Noves, reunite sub titlul Cantonierul. Aceasta masiva culegere de poezii de dragoste surprinde prin delicatete, armonie, cultul pentru frumos si marea ei putere de idealizare a femeii. Marcand dorinta despartirii de lumea mistico-scolastica a Evului Mediu, „pe care intelectul o admite , dar pe care inima o respinge, iar inchipuirea o condamna“ (Francesco de Sanctis), poemele lui Petrarca se caracterizeaza printr-o perfectiune prozodica fara egal si exprima sentimentele si starile sufletesti ale unui indragostit fara leac: duiosia, melancolia, visarea voluptuoasa, resemnarea contemplativa.